Prefață

Manualele de istorie din școala românească se opresc, în practică, cu un deceniu sau două înainte de prezent. Programa ajunge la 1989, uneori la aderarea la Uniunea Europeană, după care se închide. Elevul iese din liceu știind ce s-a întâmplat în perioada comunistă și rămâne fără instrumente pentru anii pe care i-a trăit. Cartea de față începe exact acolo unde se opresc celelalte: decembrie 1989. Redactarea s-a încheiat la 10 septembrie 2026, iar datele cuprinse aici sunt cele publicate până la acea dată.

O problemă de documentare#

Istoria recentă se scrie în condiții tehnice noi. Arhivele de stat pentru ultimele trei decenii sunt în mare parte închise, iar termenele de declasificare se împlinesc după ce generația care a luat deciziile iese din viața publică. Ce rămâne accesibil există aproape exclusiv în formă digitală. Un protest din 2013 se reconstituie din filmări încărcate pe platforme private, din fire de discuție șterse între timp, din comunicate care rămân la vedere atâta vreme cât cineva plătește găzduirea. O parte din ce știm despre politica externă americană a anilor 2000 provine din documente scurse, publicate fără acordul emitentului.

Lecția introductivă discută cum se verifică o afirmație despre un eveniment petrecut acum șase ani, cum se distinge o sursă primară de o relatare, și ce se pierde atunci când o platformă își schimbă politica de arhivare.

De ce și evenimentele mai vechi cer o corectură#

Perioada 1989-2001 este deja documentată, însă categoriile prin care ajunge în manuale au fost formulate la Washington și la Bruxelles: tranziție, reformă structurală, integrare, sfârșitul istoriei. Fiecare dintre acești termeni descrie un proces real și ascunde un cost. „Reforma structurală” a însemnat, în Rusia anilor '90, o scădere a speranței de viață masculine de câțiva ani în mai puțin de un deceniu. „Integrarea” a însemnat, pentru industria est-europeană, achiziția activelor viabile și închiderea restului. Manualul reia aceste perioade cu cifrele în față și cu întrebarea cine a decis și cine a plătit.

Același reflex funcționează la scară mondială. Războaiele din Golf și din Iugoslavia sunt povestite prin comunicatele beligeranților dominanți, iar conflictele din Congo, din Sahel sau din Yemen dispar din cronologie pentru că nu au fost filmate de aceleași redacții.

Cadrul analitic este declarat#

Orice manual are un cadru. Manualul care nu îl anunță îl are nescris, în alegerea evenimentelor și în adjective. Aici cadrul este spus la început și explicat într-o anexă teoretică: sistemul mondial este descris prin raporturi între centru, semiperiferie și periferie, iar România apare ca semiperiferie, cu ce decurge din asta pentru salarii, pentru migrație și pentru marja de decizie politică. Imperialismul este tratat ca o categorie descriptivă, cu forme teritoriale, economice și informaționale, aplicabilă tuturor puterilor care întrunesc condițiile.

Elevul primește, alături de cadru, mijloacele de a-l contesta. Casetele marcate „INTERPRETARE” pun față în față citiri concurente ale acelorași date, iar exercițiile cer verificarea unei surse înainte de formularea unei opinii.

Autori care apar în manual#

Analiza economică și politică a ultimelor decenii a produs o literatură care rareori ajunge la elevi. Manualul o introduce prin fragmente scurte și prin trimiteri:

Yanis Varoufakis, ministru de finanțe al Greciei între ianuarie și iulie 2015, a publicat ulterior propria relatare a negocierilor cu Eurogrupul. Textele lui servesc în lecția despre austeritate și despre modul în care se iau deciziile în zona euro.
Slavoj Žižek scrie despre ideologie și despre felul în care un aranjament economic ajunge să pară singurul posibil. Apare în lecțiile despre anii '90 și despre discursul public de după 2008.
Naomi Klein, prin documentarea privatizărilor care urmează dezastrelor și crizelor, la unitatea despre tranziție și la cea despre criza financiară.
Joseph Stiglitz, pentru critica programelor Fondului Monetar Internațional, la lecțiile despre tranziție și despre criza asiatică.
Andreas Malm, Kohei Saito, Michael Löwy, Troy Vettese și Drew Pendergrass, pentru curentele ecosocialiste discutate la lecția despre climă.
Deborah Brautigam, pentru cercetarea asupra datoriei africane față de China, și Cory Doctorow, pentru descrierea degradării platformelor online.
Autori din tradiția sistemului mondial și a teoriei dependenței, pentru anexa teoretică.

Manualele de economie și de istorie contemporană citează de regulă autori ai ortodoxiei economice dominante. Aici locul acela este ocupat de autorii de mai sus. Prezența lor înseamnă că argumentele lor sunt expuse și supuse verificării, împreună cu obiecțiile formulate împotriva lor.

Evenimente care lipsesc din cronologiile obișnuite#

O parte din manual este dedicată episoadelor care rămân în afara sintezelor, deși explică bine mecanismele discutate:

Lützerath, sat din Renania de Nord-Westfalia, evacuat și demolat în ianuarie 2023 pentru extinderea minei de lignit Garzweiler II, în urma unui acord care permitea exploatarea cărbunelui de sub el. Cazul arată cum se negociază concret politica energetică europeană.
Marikana, august 2012, unde poliția sud-africană a deschis focul asupra minerilor aflați în grevă la o exploatare de platină.
Standing Rock, 2016, și conflictul din jurul conductei Dakota Access.

Ce își propune și ce nu acoperă manualul#

Persoanele publice, partidele și companiile sunt numite, iar afirmațiile despre ele sunt atribuite instituției sau publicației care le-a produs: hotărârea unei instanțe, raportul unei comisii, situația financiară depusă, comunicatul unui institut de statistică, ancheta unei redacții cu autor identificat. Acolo unde există doar o acuzație în curs de judecată, acest lucru este scris ca atare.

Manualul nu cuprinde note bibliografice și nici adrese web. Un manual școlar are altă formă decât o lucrare enciclopedică, iar aparatul de note îngreunează lectura fără să o ajute. În plus, adresele web se degradează: o parte însemnată dintre legăturile citate în lucrări de acum zece ani nu mai duc nicăieri, iar numele unui document rămâne căutabil și după ce adresa dispare. Trimiterea se face, prin urmare, prin numele emitentului și prin identificarea documentului: rezoluția și numărul ei, hotărârea și părțile, indicatorul și institutul care îl publică. Verificarea rămâne în sarcina cititorului, iar lecția 0 arată cum se face.

Autorul acestei cărți este pasionat de sociologie și de istorie contemporană, fără să fie istoric de profesie. Ultimele lecții descriu procese neîncheiate, ale căror urmări se vor vedea după publicare. Unele cifre se vor schimba, iar cititorul care deschide manualul mai târziu are de verificat, pentru fiecare afirmație recentă, ce s-a modificat între timp.

Lectura acestui manual cere creion și acces la internet. Exercițiile sunt construite pornind de la ideea că elevul verifică ce citește, inclusiv aici.