Lecția 2.2: Irak, 2003

Invazia Irakului este cazul cel mai documentat de folosire a forței împotriva unui stat suveran¹ în perioada acoperită de manual. Lecția începe cu regulile dreptului internațional aplicabile, continuă cu dosarul armelor de distrugere în masă, cu ocupația și cu bilanțul, și se încheie cu concluziile anchetei britanice publicate în 2016.

1. Ce prevede dreptul internațional#

Carta Organizației Națiunilor Unite, semnată în 1945, conține două reguli generale:

• Interzicerea folosirii forței: Articolul 2, alineatul 4, interzice statelor amenințarea cu forța și folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat.
• Neamestecul: Articolul 2, alineatul 7, împreună cu practica ulterioară, exclude intervenția în chestiunile care țin de competența internă a unui stat.

Excepțiile sunt două și sunt limitate:

• autoapărarea în cazul unui atac armat, prevăzută de articolul 51, până la intervenția Consiliului de Securitate;
• autorizarea expresă a folosirii forței de către Consiliul de Securitate, în temeiul capitolului VII².

Posesia unei categorii de armament nu figurează printre motivele care permit folosirea forței. Un stat care consideră că altul încalcă un tratat de neproliferare dispune de proceduri: sesizarea agenției internaționale competente, sesizarea Consiliului de Securitate, sancțiuni decise de acesta.

Precedentul din 1986#

În cauza Nicaragua împotriva Statelor Unite, Curtea Internațională de Justiție a hotărât în 1986 că sprijinirea unei forțe armate care luptă împotriva guvernului altui stat și minarea porturilor acestuia încalcă interzicerea folosirii forței și principiul neamestecului. Statele Unite au refuzat să recunoască competența Curții în cauză și nu au executat hotărârea. Cazul arată deopotrivă conținutul regulii și limitele mecanismului de aplicare a ei atunci când statul vizat este membru permanent al Consiliului de Securitate.

2. Regimul armelor nucleare și asimetria lui#

Tratatul de neproliferare, deschis spre semnare în 1968 și intrat în vigoare în 1970, recunoaște cinci state deținătoare de arme nucleare: Statele Unite, Uniunea Sovietică și, ulterior, Rusia, Regatul Unit, Franța și China. Celelalte state semnatare se obligă să nu dobândească astfel de arme și acceptă controlul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică.

Trei elemente ale acestui regim sunt relevante pentru lecția de față:

• Articolul VI obligă statele deținătoare să negocieze dezarmarea nucleară. În 1996, Curtea Internațională de Justiție a constatat în unanimitate existența acestei obligații, într-un aviz consultativ în care a stabilit și că folosirea sau amenințarea cu folosirea armelor nucleare este, în general, contrară dreptului conflictelor armate. Obligația de dezarmare rămâne neîndeplinită.
• Trei state care dețin arme nucleare, India, Pakistan și Israel, nu au aderat niciodată la tratat. Coreea de Nord s-a retras în 2003.
• Tratatul privind interzicerea armelor nucleare, adoptat în 2017 și intrat în vigoare în 2021, a fost semnat de peste optzeci de state, dintre care niciunul deținător.

Statele care au invadat Irakul în 2003, invocând armele de distrugere în masă, dețineau cele mai mari arsenale nucleare din lume și nu se aflau sub un regim de inspecție comparabil cu cel aplicat Irakului.

Armele chimice irakiene din anii '80#

Irakul a folosit arme chimice în războiul împotriva Iranului, între 1980 și 1988, și împotriva populației kurde de la Halabja, în martie 1988, unde au murit câteva mii de civili. În acea perioadă, statele occidentale au continuat exporturile de produse cu dublă utilizare³ către Irak, iar reacția diplomatică a fost limitată. Programul de arme chimice a fost dezmembrat după 1991, sub supravegherea comisiei speciale a Națiunilor Unite.

3. Dosarul din 2002-2003#

Inspectorii Organizației Națiunilor Unite au lucrat în Irak din noiembrie 2002 până în martie 2003 și au raportat că nu au găsit arme interzise, cerând timp suplimentar. La 5 februarie 2003, secretarul de stat american Colin Powell a prezentat dosarul în fața Consiliului de Securitate. A recunoscut ulterior public că prezentarea a fost bazată pe informații eronate.

Grupul de căutare trimis după invazie a publicat în 2004 concluzia că Irakul nu deținea stocuri de arme de distrugere în masă și că programele fuseseră oprite în 1991.

4. Drumul spre 20 martie 2003#

Rezoluția 1441, adoptată în unanimitate la 8 noiembrie 2002, constata încălcarea obligațiilor de dezarmare, acorda Irakului o ultimă ocazie de a coopera și avertiza asupra unor consecințe grave. Textul nu prevedea autorizarea folosirii forței.

Statele Unite și Regatul Unit au susținut că autorizația din 1990 rămâne activă și acoperă acțiunea din 2003. Franța, Rusia, China și Germania au susținut necesitatea unei a doua rezoluții. Proiectul acestei rezoluții a fost retras în martie 2003, în lipsa majorității necesare. Invazia a început la 20 martie 2003.

Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, Kofi Annan, a declarat public în septembrie 2004 că, din punctul de vedere al Cartei, intervenția a fost ilegală.

5. Ocupația#

Autoritatea provizorie a coaliției a emis, în mai 2003, două ordine cu efecte de lungă durată:

• Ordinul 1 a interzis foștilor membri ai partidului Baas accesul la funcții publice, măsură care a înlăturat administrația, învățământul și sistemul sanitar de personalul calificat.
• Ordinul 2 a desființat armata irakiană, lăsând fără venit și fără statut câteva sute de mii de bărbați instruiți militar.

Un al treilea ordin a deschis economia irakiană investițiilor străine, cu excepția sectorului petrolier. Contractele de reconstrucție au fost atribuite în bună parte fără licitație unor companii americane, între care filiala unui grup condus anterior de vicepreședintele Statelor Unite. Auditurile publicate ulterior de inspectorul general american pentru reconstrucția Irakului au constatat că miliarde de dolari transferate administrației irakiene nu au putut fi urmărite documentar.

Insurgența a început în vara anului 2003. Organizația care a devenit ulterior Statul Islamic s-a format în acest mediu, din combatanți străini și din foști ofițeri irakieni, subiect reluat în lecția 3.3.

6. Bilanțul uman#

Diferențele provin din metodă. Numărarea cazurilor confirmate produce valori minime, întrucât ratează decesele nerelatate. Ancheta pe gospodării estimează totalul, cu marje de eroare mari și cu sensibilitate la alegerea zonelor investigate. Cifrele privind decesele indirecte, produse de prăbușirea sistemului sanitar și a aprovizionării cu apă, sunt cele mai contestate.

Peste două milioane de irakieni au părăsit țara, iar aproximativ un milion șapte sute de mii au fost strămutați în interior până în 2007.

7. Ancheta britanică din 2016#

Comisia condusă de John Chilcot a lucrat șapte ani, a audiat 150 de martori și a analizat aproximativ 150.000 de documente. Raportul, publicat la 6 iulie 2016, a stabilit că:

• Regatul Unit s-a alăturat invaziei înainte de epuizarea căilor pașnice de dezarmare, iar acțiunea militară nu a constituit o ultimă soluție.
• Amenințarea a fost prezentată public cu o certitudine pe care informațiile disponibile nu o justificau.
• Împrejurările în care s-a stabilit existența unui temei juridic pentru acțiunea britanică au fost departe de a fi satisfăcătoare.
• Pregătirea pentru perioada de după înlăturarea regimului a fost cu totul inadecvată.

Comisia nu a constatat că guvernul britanic ar fi modificat evaluările serviciilor de informații.

8. România și „coaliția de voință”#

La 5 februarie 2003, zece state din Europa Centrală și de Est, între care România, au semnat o declarație comună de sprijin pentru poziția americană privind Irakul. Președintele francez Jacques Chirac a criticat public gestul, considerând că statele candidate la aderarea în Uniunea Europeană ar fi făcut mai bine să tacă.

România a trimis trupe în Irak din 2003 și le-a retras în 2009. În 2005, trei jurnaliști români au fost răpiți la Bagdad și eliberați după aproximativ două luni.

Alegerea făcută atunci ilustrează poziția statelor din regiune: sprijinul pentru operațiunea americană a fost tratat drept condiție a integrării în structurile de securitate occidentale, într-un moment în care aderarea la NATO era în curs de finalizare.

9. Opoziția publică#

La 15 februarie 2003, în peste șaizeci de state au avut loc demonstrații simultane împotriva războiului. Estimările privind numărul total al participanților variază între șase și treizeci de milioane de persoane. Manifestația de la Roma a fost una dintre cele mai numeroase înregistrate vreodată. Deciziile guvernelor implicate nu au fost modificate.

Activități și exerciții#

1. Enumerați cele două excepții de la interzicerea folosirii forței. Verificați dacă situația din martie 2003 se încadra în vreuna dintre ele.
2. Analizați tabelul din secțiunea 3. Pentru fiecare afirmație, identificați ce ar fi trebuit verificat înainte de prezentarea publică.
3. Comparați cele trei metode de estimare a deceselor din secțiunea 6. Care produce cifra cea mai mică și de ce?
4. Dezbatere: un stat care deține arme nucleare cere altui stat dezarmarea. Ce argumente juridice și politice pot fi invocate de fiecare parte?
5. Temă: scrieți în spațiul de mai jos ce consecințe a avut, pentru autoritatea Consiliului de Securitate, acțiunea militară întreprinsă fără autorizarea lui. Folosiți exemple din lecțiile 1.4 și 2.2.