Lecția 1.4: Războaiele deceniului. Iugoslavia, Golful Persic, Rwanda

Deceniul care a început cu anunțul unei ordini internaționale bazate pe drept a produs trei conflicte cu sute de mii de morți. Reacția puterilor externe a fost diferită în fiecare caz: intervenție militară rapidă în Kuweit, intervenție întârziată în Bosnia, absența deliberată a intervenției în Rwanda, intervenție fără mandat al Consiliului de Securitate în Kosovo. Lecția urmărește faptele fiecărui caz și, la final, întrebarea comparativă: ce anume decide dacă un conflict primește intervenție.

1. Destrămarea Iugoslaviei#

Situația de plecare#

Republica Socialistă Federativă Iugoslavia cuprindea șase republici și două provincii autonome. După moartea lui Iosip Broz Tito, în 1980, conducerea colectivă a funcționat pe fondul unei crize a datoriei externe și al inflației. În 1989, autonomia provinciilor Kosovo și Voivodina a fost restrânsă prin decizii promovate de conducerea sârbă condusă de Slobodan Miloșevici. În 1990, alegerile organizate separat în fiecare republică au fost câștigate de partide naționale.

Slovenia și Croația#

Slovenia și Croația au declarat independența la 25 iunie 1991. În Slovenia, confruntarea cu Armata Populară Iugoslavă¹ a durat zece zile. În Croația, războiul a durat până în 1995. Asediul orașului Vukovar, din august până în noiembrie 1991, s-a încheiat cu distrugerea orașului și cu execuția prizonierilor de la ferma Ovčara. În august 1995, operațiunea croată „Furtuna” a recucerit regiunea Krajina, iar aproximativ 200.000 de sârbi au părăsit zona.

Bosnia și Herțegovina#

Recensământul din 1991 indica pentru Bosnia aproximativ 44% bosniaci musulmani, 31% sârbi și 17% croați, cu populația amestecată în majoritatea localităților. Referendumul pentru independență din februarie și martie 1992 a fost boicotat de partidul sârb. Recunoașterea internațională a venit în aprilie 1992, iar războiul a început în aceleași zile.

Alija Izetbegović#

Alija Izetbegović (1925-2003) a fost președintele Bosniei în timpul războiului. Biografia lui explică o parte din dispute:

• În 1970 a scris textul cunoscut ca „Declarația islamică”, o pledoarie pentru organizarea societăților musulmane după principii religioase. Textul nu se referea explicit la Bosnia.
• A fost condamnat în 1946 și din nou în 1983, în procesul de la Sarajevo, la paisprezece ani de închisoare pentru activitate considerată ostilă statului. A fost eliberat în 1988.
• A înființat Partidul Acțiunii Democratice în 1990 și a devenit președintele Prezidenției colective a Bosniei în noiembrie acel an.
• În martie 1992 a acceptat, apoi a retras acceptul pentru planul negociat la Lisabona, care prevedea împărțirea Bosniei pe criterii etnice. Retragerea a fost invocată ulterior în ambele direcții: ca refuz al unei împărțiri etnice a țării și ca decizie care a făcut războiul inevitabil.
• A semnat acordul de la Dayton în noiembrie 1995, care a împărțit totuși țara în două entități.

Conducerea sârbă bosniacă a folosit textul din 1970 pentru a-l prezenta drept fundamentalist. Apărătorii lui invocă programul politic al partidului său, care susținea un stat unitar cu trei comunități, și componența armatei bosniace, în care au luptat și sârbi și croați.

Embargoul asupra armelor și zonele de siguranță#

Rezoluția 713 a Consiliului de Securitate, din septembrie 1991, a instituit embargo asupra livrărilor de arme către toate republicile iugoslave. Forțele sârbe bosniace au preluat depozitele și armamentul greu al armatei federale, iar guvernul de la Sarajevo a rămas fără sursă legală de aprovizionare. Cererea de ridicare a embargoului a fost respinsă timp de patru ani.

În 1993, Consiliul de Securitate a declarat șase orașe „zone de siguranță”: Sarajevo, Tuzla, Žepa, Goražde, Bihać și Srebrenica. Forța ONU desfășurată acolo avea efective mici și reguli de angajare restrictive.

Srebrenica#

În iulie 1995, forțele sârbe bosniace comandate de Ratko Mladić au ocupat Srebrenica, aflată sub protecția unui batalion olandez. Bărbații și băieții separați de restul populației au fost executați în zilele următoare, iar femeile, copiii și vârstnicii au fost transportați în afara zonei. Îndepărtarea forțată a unei populații dintr-un teritoriu poartă numele de epurare etnică². Memorialul de la Potočari a identificat 8.372 de victime. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie³ a calificat faptele drept genocid în hotărârile privind pe Radislav Krstić, Radovan Karadžić și Ratko Mladić. Guvernul olandez a demisionat în 2002, după raportul institutului național de documentare privind conduita batalionului.

Asediul Sarajevului#

Sarajevo a fost asediat între aprilie 1992 și februarie 1996, aproximativ 1.425 de zile. Bombardamentele de artilerie și focul trăgătorilor de elită au produs în oraș aproximativ 10.000 de morți.

Acordul negociat la Dayton în noiembrie 1995 și semnat la Paris în decembrie a oprit luptele și a împărțit țara în Federația Bosniei și Herțegovinei și Republica Srpska, cu o administrație centrală slabă. Structura funcționează și astăzi.

2. Muzica de război ca instrument de mobilizare#

Războaiele iugoslave au fost însoțite de o producție muzicală de masă.

Ce s-a întâmplat#

• În Serbia, genul numit turbofolk⁴ a combinat melodia populară cu ritmuri electronice și a fost difuzat de televiziuni apropiate puterii. Căsătoria dintre cântăreața Ceca și comandantul de paramilitari Željko Ražnatović Arkan, în 1995, a fost transmisă ca eveniment public.
• Cântăreți precum Baja Mali Knindža, sârb originar din Bosnia, au produs piese explicit naționaliste, în care conflictul apare ca apărare împotriva unei amenințări istorice.
• În Croația, Marko Perković Thompson a devenit cunoscut cu piesa „Bojna Čavoglave” în 1992 și a trecut, în cursul războiului, de la statutul de artist marginal la difuzare susținută public.
• În Bosnia, posturi de radio locale afiliate fiecărei tabere transmiteau non-stop cântece care preamăreau comandanții locali și descriau viitorul țării în imagini religioase. Relatările de presă din 1995 consemnează producția simultană a acestui tip de piese de către toate părțile.

Cum funcționează mecanismul#

Trei condiții au fost necesare: un gen muzical deja popular, deci fără nevoie de impunere; controlul asupra emițătoarelor radio și de televiziune; și un cost de producție mic în raport cu efectul. Rezultatul este un mesaj politic pe care ascultătorul îl caută singur, spre deosebire de comunicatul oficial pe care trebuie să îl asculte.

Aceeași combinație, în alte forme, apare în unitatea a IV-a, în lecția despre Turcia, unde partidul la guvernare a folosit muzica de campanie, mitingurile și controlul asupra televiziunilor pentru a construi o legătură directă cu electoratul.

3. Războiul din Golful Persic, 1990-1991#

La 2 august 1990, armata irakiană a invadat Kuweitul. Consiliul de Securitate a adoptat rezoluții de condamnare, a instituit sancțiuni economice în aceeași lună și, prin rezoluția 678, a autorizat folosirea forței.

Campania aeriană a început la 17 ianuarie 1991, iar ofensiva terestră a durat între 24 și 28 februarie. Coaliția condusă de Statele Unite a reunit peste treizeci de state și a fost finanțată în bună parte de Arabia Saudită, Kuweit, Germania și Japonia. Pierderile coaliției au fost de câteva sute de militari, iar estimările privind pierderile irakiene variază între zece mii și câteva zeci de mii.

Trei consecințe au depășit durata războiului:

• Revoltele din sudul șiit și din nordul kurd, izbucnite în martie 1991, au fost reprimate de armata irakiană rămasă intactă. Coaliția, aflată în apropiere, nu a intervenit.
• Sancțiunile economice au rămas în vigoare până în 2003. Programul „petrol contra hrană” a fost introdus abia în 1996.
• Prezența militară americană permanentă în Golf, începută atunci, apare în lecția 2.1 printre motivele invocate de organizațiile care au atacat Statele Unite în 2001.

4. Rwanda, 1994#

Distincția administrativă dintre hutu și tutsi a fost fixată de administrația colonială belgiană, care a înscris apartenența pe cărțile de identitate. După independență, această distincție a organizat accesul la funcții publice și la învățământ.

În 1990, Frontul Patriotic Rwandez, format din refugiați tutsi din Uganda, a atacat din nord. Acordurile de la Arusha, din 1993, prevedeau împărțirea puterii. La 6 aprilie 1994, avionul președintelui Juvénal Habyarimana a fost doborât deasupra capitalei. În următoarele o sută de zile au fost ucise între 800.000 și un milion de persoane, majoritatea tutsi, cu participarea armatei, a miliției Interahamwe și a unei părți a populației civile. Radio Télévision Libre des Mille Collines a difuzat liste de nume și îndemnuri la ucidere.

Reacția internațională este documentată:

• La 11 ianuarie 1994, comandantul forței ONU, generalul Roméo Dallaire, a transmis la New York un mesaj în care anunța pregătirea unor masacre și cerea permisiunea de a confisca depozite de arme. Permisiunea a fost refuzată.
• La 21 aprilie 1994, după începerea masacrelor, Consiliul de Securitate a redus efectivul forței ONU de la aproximativ 2.500 la 270 de militari.
• Administrația americană a evitat săptămâni în șir folosirea cuvântului genocid, întrucât termenul ar fi antrenat obligații prevăzute de convenția din 1948.
• Franța a desfășurat, din iunie 1994, operațiunea Turquoise, în a cărei zonă au trecut spre Zair și persoane implicate în masacre.

Consecința regională a fost deplasarea a peste un milion de refugiați în estul Zairului și declanșarea, doi ani mai târziu, a războaielor din Congo, tratate în lecția 2.5.

5. Kosovo, 1999#

Conflictul dintre autoritățile sârbe și Armata de Eliberare din Kosovo s-a intensificat în 1998. După eșecul negocierilor de la Rambouillet, NATO a bombardat Republica Federală Iugoslavia timp de 78 de zile, între 24 martie și 10 iunie 1999, fără autorizare din partea Consiliului de Securitate, unde Rusia și China anunțaseră veto. Campania a inclus ținte civile precum sediul televiziunii publice și poduri, iar organizațiile de monitorizare au documentat câteva sute de morți civili produși de bombardamente.

Rezoluția 1244 a plasat provincia sub administrație internațională. Independența declarată în 2008 și avizul consultativ al Curții Internaționale de Justiție din 2010 sunt tratate în lecția 3.4, alături de invocarea precedentului Kosovo în alte contexte.

6. Comparație#

Activități și exerciții#

1. Explicați de ce un embargo aplicat tuturor părților unui conflict poate avantaja una dintre ele. Folosiți cazul rezoluției 713.
2. Comparați tratamentul jurnalistic al Bosniei cu cel al Rwandei în presa anului 1994, folosind arhive online. Ce diferențe observați ca volum și ca poziționare?
3. Ascultați, cu ajutorul profesorului, o piesă de propagandă din perioada războaielor iugoslave. Identificați: cine este dușmanul, ce eveniment istoric este invocat, ce se promite ascultătorului.
4. Dezbatere: intervenția din Kosovo a fost făcută fără mandat ONU. Ce argumente juridice și politice au fost invocate de fiecare parte?
5. Temă: scrieți în spațiul de mai jos un răspuns argumentat la întrebarea din caseta finală, folosind două dintre cele patru cazuri ale lecției.