Lecția 3.1: Criza financiară din 2008

Unitatea a treia acoperă intervalul 2008-2020, deceniul în care promisiunea că modelul economic unic aduce prosperitate a fost ruptă, iar consecințele politice au apărut cu întârziere de câțiva ani. Prima lecție tratează criza financiară: ce a fost dereglementat înainte de ea, cum a funcționat mecanismul, cine a plătit pierderile și ce s-a schimbat după.

1. Ce a fost dereglementat#

Momentul din 1998#

Președinta comisiei americane care supraveghea piețele la termen, Brooksley Born, a cerut în 1998 introducerea unor reguli pentru instrumentele derivate² negociate în afara burselor, invocând lipsa oricărei evidențe publice a acestor contracte. Propunerea a fost respinsă public de președintele băncii centrale, de secretarul trezoreriei și de președintele comisiei bursiere, iar legea din 2000 a interzis explicit reglementarea acestor instrumente. Alegerea a fost făcută cunoscând obiecția.

Valoarea nominală a contractelor derivate aflate în circulație la nivel mondial a depășit, în 2007, 600.000 de miliarde de dolari, de aproximativ zece ori produsul intern brut mondial.

2. Mecanismul#

1. Creditul: băncile și societățile de credit ipotecar au acordat împrumuturi pentru locuințe unor solicitanți fără venituri stabile și fără verificarea documentelor, cu dobânzi mici în primii ani și mult mai mari după.
2. Împachetarea: mii de astfel de credite au fost adunate în titluri financiare vândute investitorilor, operațiune numită securitizare³, iar titlurile au fost la rândul lor recombinate în produse cu mai multe niveluri de risc.
3. Evaluarea: agențiile de rating⁴ au acordat celor mai sigure tranșe din aceste produse calificativul maxim, același acordat titlurilor de stat ale țărilor dezvoltate. Agențiile erau plătite de emitentul titlului pe care îl evaluau.
4. Asigurarea: contractele de protecție împotriva neplății au fost vândute în cantități care depășeau valoarea titlurilor asigurate, de instituții care nu constituiau rezerve pentru ele.

Comisia de anchetă privind criza financiară, înființată de Congresul american și prezidată de Phil Angelides, a publicat concluziile în ianuarie 2011, cu constatarea că prăbușirea a fost evitabilă și a rezultat din decizii umane, iar nu dintr-un accident natural.

3. Cronologia#

4. Salvarea#

Programul american de preluare a activelor problematice a fost autorizat cu 700 de miliarde de dolari, din care s-au folosit aproximativ 426 de miliarde. Sumele acordate băncilor au fost în cea mai mare parte returnate, cu dobândă, iar costul net final pentru buget a fost redus.

Sprijinul principal a venit însă pe altă cale. Banca centrală americană a acordat credite de urgență instituțiilor financiare, americane și străine, prin mai multe programe. Auditul publicat în 2011 de Government Accountability Office, organismul de control al Congresului, a însumat aceste credite la peste 16.000 de miliarde de dolari. Cifra cuprinde împrumuturi pe termen scurt reînnoite de multe ori, astfel încât suma expusă la un moment dat a fost mult mai mică. Diferența dintre suma cumulată și expunerea simultană explică o parte din disputele publice privind mărimea salvării.

5. Cine a suportat pierderile#

Executarea silită a locuinței produce efecte care depășesc pierderea materială: schimbarea școlii pentru copii, pierderea rețelei de vecinătate, imposibilitatea obținerii unui nou credit. Programele federale destinate proprietarilor de locuințe au fost mult mai mici decât cele destinate băncilor și au ajuns la o parte redusă dintre cei eligibili.

6. Ce s-a schimbat după#

• Legea americană de reformă financiară din 2010 a introdus reguli privind capitalul, testarea la stres a băncilor și o agenție de protecție a consumatorului de servicii financiare. O parte dintre prevederile ei au fost relaxate în 2018 pentru băncile de dimensiune medie.
• Acordul internațional privind capitalul bancar, revizuit după criză, a impus rezerve mai mari.
• Concentrarea sectorului a crescut: băncile considerate prea mari pentru a fi lăsate să cadă au ieșit din criză cu cote de piață mai mari decât înainte.

7. România#

România nu deținea titluri ipotecare americane în cantități mari. Criza a ajuns pe două căi: oprirea bruscă a intrărilor de capital străin, care finanțaseră creșterea din anii precedenți, și scăderea cererii externe pentru exporturi.

În martie 2009, statul a încheiat un acord de finanțare cu Fondul Monetar Internațional, Comisia Europeană și Banca Mondială, în valoare de aproximativ 20 de miliarde de euro. În paralel, băncile străine prezente în regiune s-au angajat, printr-o înțelegere semnată la Viena, să își mențină expunerea pe piețele locale. Măsurile bugetare adoptate în 2010, în cadrul acestui acord, formează subiectul lecției următoare.

Activități și exerciții#

1. Explicați, în ordine, cele patru etape ale mecanismului din secțiunea 2. La care dintre ele ar fi putut interveni o autoritate de supraveghere?
2. Analizați formula din caseta despre hazardul moral. Găsiți un exemplu din alt domeniu în care cel care decide riscul nu suportă consecințele.
3. Comparați numărul de condamnări din criza caselor de economii cu cel de după 2008. Formulați două explicații posibile și indicați ce date le-ar putea departaja.
4. Dezbatere pe baza casetei de interpretare, cu folosirea cazurilor Islanda și Suedia.
5. Temă: aflați ce s-a întâmplat în România, după 2008, cu creditele în valută acordate înainte de criză. Scrieți în spațiul de mai jos cine a suportat efectul deprecierii monedei.